joi, februarie 07, 2013

Alegeri


Totul sau aproape totul in viata tine de alegerile pe care le facem. Este o alegere modul cum doresti sa-ti traiesti viata, cum sa-ti gestionezi timpul. Este alegerea fiecaruia sa fie inconjurat de anumiti oameni sau sa cui sa se daruiasca pe sine intr-o prietenie.


Totul se misca atat de repede in jurul nostru ca nu stiu cati dintre noi realizam ca traim in alt timp desi suntem blocati in vremuri care nu se misca cu aceeasi viteza. Poate de aceea suntem si atat de diferiti unii de altii la nivel de generatii. Astazi nu mai avem cele 4 mari generatii (copiii, noi, parintii, bunicii nostri). Acum parca fiecare an sau calup de 2-3 ani reprezinta o generatie de sine statatoare. Cu principii, valori proprii si atitudini pe masura. E alegerea noastra la care dintre principii si valori aderam. Caci poti avea 20 de ani si sa traiesti ca la 16 sau din contra, la 36. Poti trai intr-o tara si sa traiesti in principiile altora. Totul depinde daca facem aceasta alegere sau nu.
In ultimele luni lumea mea a luat-o la goana. Am ajuns in Austria pentru cateva luni si pentru prima data in ultimii ani am simtit ca am avut timp. Nu ca sa lucrez, nu ca sa invat, nici macar pentru mine. E doar un sentiment general ca am avut timp. Timp sa gandesc indiferent ce fac. Si primul motiv pentru care am simtit asta a fost lipsa Internet-ului asa cum il foloseam in ultimii ani. In prima zi m-am bucurat. In a doua zi am inceput sa ma ingrijorez pentru eventualele mailuri primite pe care nu le puteam citi (desi era week-end). A treia zi cautam solutii pentru net. Ulterior am avut acces, restrans dar nu mai conta. Dar ce sa vezi... incepeam sa ma enervez cand o pagina se incarca mai greu (desi ii lua doar cateva secunde). Atunci mi-am dat seama ca am devenit unul dintre acei oameni pe care-i vedeam in filme, documentare, reportaje. Am incercat sa imi gestionez micile momente din fata laptop-ului si sa incerc sa ma comport cu o mai mare maturitate. Nu mi-a iesit prea bine. Ulterior m-am mutat si in noua locatie nu am Internet deloc. De altfel, nu am nici colegi de camera sau de apartament si sunt mai mult singura. „Nu e un lucru rau” mi-am zis la inceput cu o deosebita recunostinta pentru noua mea camera. Insa timpul a inceput sa treaca incet, prea incet. Nu doream parca nici sa citesc, nici sa scriu, nici sa ma documentez. Nu intotdeauna imi dau seama la timp ca o experienta este o oportunitate. Acum stiam ca este o oportunitate dar nu o simteam ca atare. Pentru mine, atunci cand ma gandesc la viata mea personala si la momentele mele de crestere sau la trairile mele, e mai important sa simt decat sa cred. Am reintrat in starea de acomodare. Nu la cultura ci la mine – acomodarea cu mine asa cum sunt eu cand nu lucrez, cand nu stau pe net si cand nu sunt inconjurata de prea multi oameni. Nu mi-a placut fiecare moment caci nu mereu am reusit sa ma impac cu regretele mele, cu gandul ca asa multi oameni dragi au plecat din viata mea mult prea repede pentru mine, cu ideea ca unii oameni au plecat de langa mine cand aveam mai multa nevoie de ei. Insa ce mi-a fost daruit aici este timp. Timpul de a-mi intelege si accepta emotiile si trairile si de a intelege cum mi le pot asuma si cum ma pot impaca cu ele. Si dupa o vreme negare si de respingere a gandurilor a urmat o vreme de gandit dureros, frustrant si apoi un moment de calm si liniste. Si ciclul se repeta cu fiecare nou regret sau gand „neprocesat”.
Am avut timp: sa gandesc, sa citesc, sa incep primii pasi din programul de self-coaching pe care mi l-am stabilit. Mi-am readus aminte care sunte acele momente de bucurie si care sunt lucrurile, activitatile si mai ales oamenii care imi aduc bucurii mici si deosebit de importante.  Internetul nu-mi mai spune nimic. Smartphone-ul nici el. Ba chiar ma supar ca mi se ia din timp. Am luat decizii. Internetul trebuie sa ramana o resursa pentru mine nu parte a vietii mele. Nu imi mai doresc ca inainte sa adorm sa mai verific inca o data pe telefon mailurile, facebook-ul si stirile, apoi sa ma trezesc si sa nu apuc sa beau un pahar cu apa ca repetam operatiunea de verificari online. Munca mea presupune si utilizarea Internetului (destul de mult: de la a raspunde la mailuri, la a pregati proiecte la pr). Si pentru ca lucrez foarte mult online programul meu de lucru nu se termina niciodata. Singurele momente in care nu simt lipsa net-ului sunt taberele, trainingurile sau anumite proiecte. Insa imediat dupa ele facebook-ul se acapareaza noile contacte. Mailul la fel. Apoi urmeaza lucrul, scoala, prietenii, inca un training si tot asa. Tot timpul online incercand sa „spun” ceva insa nu neaparat continutul e valoros pentru mine caci atat de repede dau un „share” sau un „like” ca nici nu gandesc informatia din spatele mesajului online. Acum am ocazia sa gandesc ceea ce vreau sa „spun”, am ocazia sa citesc si sa recitesc ceea ce scriu. Si ma simt mai libera chiar daca am acces restrans la net sau la telefon. Aleg sa nu mai fiu online asa, fara limita. Aleg sa ma dedic acelor lucruri, activitati si oameni care-mi aduc bucurie reala si nu virtuala. Aleg ca virtualul sa fie complementar si nu principal. Aleg sa scriu pe blog sau in jurnalul meu personal decat sa pun 20 de status-uri pe zi pe facebook prin care sa nu transmit mare lucru sau sa postez ceva ce imi doresc sa fie inteles dar nu-mi dau timp sa explic si codific un mesaj deja codificat.
Am ales ca programul meu de lucru sa se incheie la ora 16.00 si o data cu el si accesul meu la mail. Mailurile imi rapesc mult timp. Le tin mereu deschise si cum vad ca a mai aparut unul raspund imediat desi poate mancam sau lucram la altceva. Incep sa cred ca promptitudinea nu tine de timpii de raspuns ci de calitatea raspunsului si de respectul pe care il acord in fiecare raspuns.
Am ales ca prezenta mea pe contul de facebook sa se incheie. Probabil va ramane pagina ce imi permite sa nu mai fiu ca un spion in vietile private ale tuturor celor din lista mea ci imi arata doar notificarile paginilor pe care le urmaresc. Am sa reflectez insa in ce parte se inclina balanta.

Am ales sa scriu scrisori celor de care imi este dor sau carora am lucruri de spus intr-o maniera mai personala. Atunci cand scriu o scrisoare gandurile curg intr-o maniera vie, reala si nu sub influenta starilor imediate de bucurie, tristete sau furie. O scrisoare transmite mai mult. Transmite emotii, ganduri si sinceritate intr-o relatie. Asta cred eu. Asta inseamna pentru mine. Nu ma intereseaza ca o scrisoare face 4-6 zile pe drum si nici ca e posibil sa nu primesc raspuns la ea (sau daca primesc de obicei e un mail sau un mesaj pe facebook). Conteaza ca am timp sa-l acord pentru a face asta. Ca doar „drumul e mai important decat destinatia”.

Am ales sa dau un telefon atunci cand imi este dor de cineva. Si am mai ales sa aleg pe cine sa am langa mine personal sau profesional. Am invatat in ultimul an ca prieteniile nu se iau „for granted” si ca nu toti oamenii faini pot aduce bine in viata mea. Am invatat ca rabdarea este o calitate pe care generatiile tinere de azi au pierdut-o. Multi, prea multi, cauta scurtaturi catre prietenii, catre succes, catre cariere, catre diplome. Prea putini inteleg ca procesul de invatare nu e facil dar pe cat e de greu, pe atat de frumos si valoros poate fi. In facultate, la Pedagogie, cei mai multi dintre colegii mei nu voiau o cariera in educatie. Nici nu-si imaginau asa ceva. Nici cei din liceu (tot pedagogic) nu gandeau altfel. Un profesor inspirat ne-a spus insa ca pentru o cariera in educatie trebuie investiti multi ani si evident...multa educatie. Am retinut fiecare cuvant pe care domnul profesor ni l-a spus si fiecare gand care m-a fulgerat cand il ascultam. Anii au trecut insa si acum incep sa si traiesc cariera. Incep sa o inteleg, sa mi-o doresc mai mult desi nicio clipa nu m-am oprit din muncit la ea.
Aleg sa traiesc dupa valorile generatiilor care au fost inaintea mea caci sunt convinsa ca lumea asta nu a fost construita in graba. Sunt convinsa ca este un motiv pentru care nu stam cu colegii de generala, de liceu sau de facultate toata viata. Sunt convinsa ca majoritatea oamenilor pe care-i intalnim o zi in tren au intrat in viata noastra poate doar pentru o zi. Nu vad un motiv prin care noi sa fortam prezentul si sa indesam inapoi in viata noastra toti colegii si oamenii pe care i-am intalnit vreodata chiar daca pe unii nu i-am placut sau nu ne-au placut.


Am ales sa dau valoare timpului si sa dau respect familiei si prieteniei.