duminică, noiembrie 09, 2008

Educaţia şi noile PROVOCĂRI


Conform Legii învăţământului, „idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii, în formarea personalităţii autonome şi creative.”

Pe 1 decembrie 2007, în România a fost semnat un Pact al Educaţiei prin care partidele politice se angajează ca, indiferent de apartenenţa politică a viitorilor Miniştrii ai Educaţiei (din perioada 2007-2017), vor continua schimbările Şcolii ca sistem în vederea schimbării prin educaţie, a infrastructurii mentale româneşti.

Societatea românească doreşte realizarea, prin educaţie, a unui om a cărei configuraţii să se bazeze pe valori ca: încredere, onestitate, performanţă, inteligenţă socială, curajul acţiunii civice, creativitate, implicare personală, motivaţie emoţională pozitivă, transferabilitatea competenţelor, forţa echipei. Aceste valori urmează a fi cultivate în cadrul modelului educaţional dezvoltat în perioada 2007-2017.

„Şcoala corespunde în cel mai înalt grad ideii de learning organization. Ea este o organizaţie care asimilează noile exigenţe şi le răspunde prin adaptări dar şi prin soluţii noi, creatoare.” (E. Păun, „Şcoala abordare sociopedagogică”, 2001, p. 27).

„Conform concepţiei lui Peter M. Senge, „organizaţia care învaţă“ (learning organization) este aceea în care oamenii îşi dezvoltă în mod continuu capacitatea de a obţine rezultatele pe care le doresc cu adevărat, în care sunt dezvoltate şi cultivate noi modele de gândire, în care aspiraţiile comune sunt adoptate în mod liber şi în care oamenii învaţă în continuu să facă totul împreună (Peter Senge, The Fifth Discipline, p.3).” (http://www.markmedia.ro/article_show.php?g_id=703, accesat la data de 01.05.2008).

Organizaţia care învaţă depinde de cinci elemente: gândire sistemică, măiestrie personală, modele mentale, existenţa viziunii comune şi învăţarea în echipă.
Integrarea noilor provocări în sistemul educaţional este strâns legată de caracteristica de organizaţie care învaţă a şcolii şi se traduce şi prin integrarea noilor educaţii.

„Noile educaţii s-au constituit ca răspunsuri ale sistemelor educative la sfidările lansate de problematica lumii contemporane” (G. Văideanu, 1986).
Câteva din noile tipuri de educaţie pe care sistemul de învăţământ trebuie să şi le însuşească cât mai bine sunt:

* educaţia pentru buna înţelegere şi pace,
* educaţia pentru cetăţenie democratică (ECD)/ educaţie pentru participare şi democraţie,
* educaţia pentru cetăţenie europeană (ECE),
* educaţia pentru comunicare,
* educaţie demografică,
* educaţia pentru dezvoltare durabilă (EDD),
* educaţia ecologică,
* educaţie economică şi casnică modernă,
* educaţie fiscală,
* educaţie prin mass-media,
* educaţie nutriţională,
* educaţie pentru schimbare,
* educaţie socială.

EDUCAŢIA CIVICĂ

Cetăţenia reprezintă statutul prin care individul, membru al unei societăţi democratice este înzestrat cu drepturi şi obligaţii.

„Ansamblul de activităţi pedagogice, care formează elevul pentru rolul de cetăţean, pentru participarea la viaţa socială, pentru exercitarea drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti” (M. Ştefan, „Lexicon pedagogic”, editura Aramis, 2006) constituie Educaţia Civică.

Educaţia civică sau educaţia pentru cetăţenie vine în întâmpinarea nevoilor omului de a-şi cunoaşte statutul, rolurile, drepturile şi obligaţiile, în contextul unei bune înţelegeri a funcţionării sistemului din care face parte.

În urma dinamicii crescute a schimbărilor sociale din întreaga lume, educaţia civică a intrat pe drumul unei lungi dezvoltări de ramuri şi subramuri, de modificare (schimbare şi îmbunătăţire) de obiective, conţinuturi şi metodologii.

Ca rezultate ale acestor schimbări sociale s-au constituit domenii focalizate pe anumite conţinuturi şi structuri reale, cum ar fi Educaţia pentru Cetăţenie Democratică (ECD) sau Educaţia pentru Cetăţenie Europeană (ECE).

Educaţia pentru Cetăţenie Democratică, „ECD, surprinde contextele de învăţare din afara instituţiilor formale şi insistă asupra tuturor tipurilor de achiziţii necesare formării cetăţeanului: cunoştinţe, valori, atitudini, capacităţi de acţiune şi participare.

ECD se realizează prin abordări educaţionale multiple, intercorelate, cum sunt: educaţia civică, educaţia pentru drepturile omului, educaţie interculturală, educaţie pentru pace, educaţia pentru dezvoltare durabilă, educaţie globală, educaţie pentru media, etc.” (C. Ulrich, „Educaţia civică, perspective teoretice şi abordări aplicative”, editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007, p. 44).

Obiectivele promovate prin EDC sunt libertatea, solidaritatea, responsabilitatea, echitatea, toleranţa, demnitatea, înţelegerea apartenenţei în sistemul social, activismul civic, obiective regăsite şi în Pactul educaţional semnat în România pe 1 decembrie 2007. Parte din aceste obiective se regăsesc în configuraţia ideală de om de care societatea are nevoie astăzi.

ECD, cu toate formele ei, trebuie să fie în centrul reformei învăţământului.

Dintre aceste forme, lucrarea de faţă va face referire la Educaţia pentru Dezvoltare Durabilă (în accepţiunea actuală a conceptului de dezvoltare durabilă) cu focalizare pe Educaţia pentru ecologie şi protecţia mediului, definită aici, EcoEducaţie.

EDUCAŢIA PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ

În 2005, în Lituania, Organizaţia Naţiunilor Unite prin Comisia Economică pentru Europa şi Comitetul de Politică a Mediului au organizat întâlnirea de nivel înalt a miniştrilor educaţiei şi ai mediului. Această întâlnire a avut ca produs „Strategia UNECE pentru Educaţia pentru Dezvoltare Durabilă”.

Această formă de educaţie aduce o reală utilizare în viaţa post-şcolară a informaţiilor şi experienţelor primite, trăite şi învăţate de elev.

Este o formă de învăţare centrată pe elev în care obiectivele educaţionale sunt de formare a unor competenţe necesare şi folositoare în toate domeniile societăţii.

A învăţa populaţia să gândească durabil este în definitiv o bună strategie managerială de a obţine cel mai bun raport cost – beneficiu, în contextul în care costurile reale şi nu neapărat financiare a societăţilor actuale sunt cu mult peste capacităţile de acoperire a acestora şi în contextul în care beneficiile obţinute pentru societate şi indivizii acesteia sunt ca o sabie ţinută de tăiş.

Educaţia pentru Dezvoltare Durabilă cere o serie de schimbări în sistemul de învăţământ propriu fiecărei ţări ce adoptă Strategia UNECE.

Este nevoie de cadre didactice specializate pentru predarea unui obiect de învăţământ care să aibă ca domeniu de studiu dezvoltarea durabilă.

De asemenea, este nevoie de programe de formare pentru ca toate cadrele didactice să îşi conducă activitatea didactică în funcţie de principiile durabilităţii.

Este de asemenea nevoie ca toţi formatorii să înţeleagă faptul că o schimbare a mentalităţii unei naţiuni în gândire durabilă se poate realiza numai prin prezenţa activă a programelor de EDD în mediile formal, nonformal şi informal.

Formatorii din aceste sisteme educaţionale trebuie să coopereze şi să realizeze programe comune.

Niciun comentariu: